'la Middleton'

Este ceva vreme de cand nu am mai urmarit un film... Defapt nici acum nu am urmarit filmul intreg ci de undeva de pe la mijloc spre final. Mda, in full HD... Erau acolo niste peisaje verzi asezonate cu un fosnet de frunze pare-se de vara tarzie si practic ele m-au atras sa ma asez si sa urmaresc un pic actiunea, fara intentia de a zabovi prea mult dealtfel. Ma asez pe canapea in timp ce actiunea zboara de la cadrele alea care in mintea mea inca zaboveau ca un stop cadru. Apar niste personaje, forfota, adolescenti in prag de majorat cu parintii lor...Hm, parea ca lucrurile devin prea complicate pentru starea mea de spirit. Am continuat sa  urmaresc imaginile ce se derulau pe retina in timp ce mintea mea cotise un pic in laturi si cosea un fir al actiunii ceva mai pastelat... Culmea zic, americanii astia cu filmele lor... Ceva  m-a intors inapoi  totusi din universul meu creationist inspre ideea filmului cu pricina. O doamna cu ochi albastri care emana inca tineretea, pe care se pare ca nu si-o traise potrivit firii... Langa ea, fiica ei apriga in  priviri, tot cu ochi albastri, hotarati. Parea eminenta. Apoi intervine si un domn 'good looking', fara cusur imbracat, doctor din cate am inteles, cu fiul sau 'heart breaker' alaturi, si acesta din urma tot cu ochi albastri. Cu totii erau in mijlocul unei forfote dintr-o incinta universitara, cautand probabil locul unde sa-si construiasca viitorul profesional, al copiilor desigur... Mda, tipic american, imi zic. Totul era prea perfect peste tot pe acolo... Deja mintea-mi obosita cauta prilej sa o stearga infractoriceste iar catre alte lumi mai putin concrete... Mama ei de treaba, se pare ca iar sunt captat de actiune, sau mai degraba de lipsa ei... Domnul acela simpatic si doamana ceea draguta se pare ca se cunosc de cu vreo 18 ani in urma... Actiunea parca se opreste, intervin iar si iar niste cadre din alea de se vad bine in full HD... iar eu iar cad in meditatie... In mintea si inimile celor doi deodata, se trage cortina ultimilor 18 ani plini de realizari de tot felul, 18 ani in care uitasera cu toate acestea...sa traiasca. Sunt oameni maturi evident: isi dau seama amandoi de acest lucru si pe masura ce sunt mai inconjurati de toate acele nebunii specifice campusului universitar  de oriunde, cu atat si dau seama ca ceasul lor a ramas in urma de ceva vreme. Da, da imi zic, actiune tipica... urmeaza o actiune languroasa in care ei isi descatuseaza frustrarile acumulate ca apoi sa isi ia ramas bun in lacrimi si sa isi vada de vietile lor mai departe calcand pe bec... (culmea totusi, eroii nu sunt acei teenagers ci parintii lor).. Fir-ar, regizoul asta vrea sa imi pacaleasca toate premonitiile anticipationiste, pare-se... Inimile celor doi maturi erau ca niste vulcani gata sa erupa, insa eleganta si frumusetea caracterelor nu le permiteau sa se manifeste. In mijlocul acelui tumult de energii juvenile, cele doua personaje ajunse la o varsta un pic mai rumena, pare-se ca nu isi gasesc cuvintele. Tot incearca si incearca sa ramana totul la nivel de salut intre vechi colegi, dar oarecum jenant, nu prea reusesc sa se desparta asa .. pragmatic. Parca ar dori macar un sarut sa isi acorde si apoi sa plece in treburile lor, dar parca nici acela nu e cuviincios..asa incat  actiunea continua cu cei doi incercand sa isi vada de treburile pt care erau acolo in timp ce dansii au uitat deja pentru ce se aflau acolo... Totul era aproape fara cuvinte, fara nimic profan sau comercial care sa le strice momentul in care atinsi parca de o scanteie invizibila s-au prins intr-o bataie de inimi comuna, dincolo de zgomotoasele descatusari ale realului ce se petrecea pe fundal. Ca un impostor, m-am lasat prins si eu in mirifica lor cochetarie sublima. Mda, oamenii sunt trecatori... pe alocuri viata le mai si joaca feste punandu-le inainte, ca niste flash-uri, imaginea unei fericiri pe care nu si-au permis luxul de a o trai efectiv. Schimbul acela de priviri care se tot relua in diverse momente, intre doi oameni frumosi, parea sa spuna o intreaga poveste a omului care a facut ce trebuie dar nu prea a stat la sfat cu neglijata si stinghera inima, iar aceasta din urma il trage acum de maneca acuzandu-l in mod caraghis de prejudicierea copilariei. Bine, bine, spre final si-au furat un sarut , dar numai unul si atat iar odata cu acesta  peisajul s-a transformat intr-un apus de soare desteptatator si intorcator la viata reala...desigur fascinant in full HD . Si-au luat ramas bun, tot mai mult din priviri, ca apoi sa le ceara copiilor lor ( cu care venisera sa si-i inscrie  la facultate) sa ii conduca spre casa pe drumul cel mai lung... 

Nu as putea spune ca filmul in sine a fost o capodopera insa complexul acesta de imagini frumoase, cu un fundal muzical domol de sorginte clasica.... la care adaugi niste personaje frumoase, cuminti... si mai presari si cate un strop de nostalgie ...intr-un moment in care din cauza oboselii controlul asupra universului interior tinde sa se subrezeasca...Poate nu neaparat in plan romantic, dar parca toate acestea te fac uneori sa iti doresti sa fii din nou copil...

 

Ma uit insa in ochii fetitei mele si imi dau seama ca ea e protagonista viselor mele nostalgice, eroul care traieste deplin o bucurie pe care eu mai incerc cateodata... sa o cos cu ata alba in minte mea, retrospectiv.  

 

Ehh, echilibrul atemporal al universal pare ca ne joaca feste uneori, dar astea sunt doar momentele noastre de slabiciune... Nu strica totusi sa reparam cu anticipatie, calea ferata pe care navalnic vin din urma copii nostri cu locomotivele lor diesel cu tot. Macar ei sa faca ceea ce au fost creati sa faca si sa fie impliniti pe toate planurile...fara macar ca ei sa isi dea seama ca pe alocuri noi am fost acei care le-am desenat peisajele inainte de vreme... Asta va doresc si voua dragilor, stiu bine ca m-ati inteles!